[SILVIU66]

am primit un mail ceva mai devreme care suna cam asa:

Citeaza

Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2.
Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu?

Sunt group brand manager si la mine la "multinationala" toate discutiile incep cu "din punct de vedere marketing" intr-o sedinta in care marketingul nu are nici cea mai mica implicatie. Dau vina pe colegii de la "sales" ca nu mi-a iesit campania publicitara ca "nu au inteles mesajul reclamei" sau ca "nu sunt in target". Ii urasc pe cei de la HR. De zece ani ma indobitocesc cu termenul lor de "We are a big family!"

Intre timp, sotia a divortat de mine, iar fi-miu din prima casatorie stiu ca locuieste cu bunicii si imi trimite cate un SMS de ziua mea. Ultima oara l-am vazut in ajunul Anului Nou, radea in hohote. Am apucat sa ma joc cinci minute cu el. Si se agata de joaca asta ca un flamand care zareste o farfurie cu ciorba. 5 minute...Trebuia sa fug pana la birou. Aveam un "memo"
de predat...31 decembrie. Prima zi a anului trecut cand reuseam sa plec spre casa la 6.30. Imi amintesc si acum, cu jind, statusul lasat pe YM!: "Nou record personal! 6:30 PM!" 31 decembrie.

Dimineata iar m-am trezit intr-un pat de hotel fara sa stiu macar in ce oras ma aflu. M-am mutat acum o luna intr-un duplex dintr-un Residential Park, platesc lunar rata la banca, dar nici macar o noapte n-am dormit acolo.
"Acolo", pentru ca "acasa" nu-i pot spune unui loc strain. Dar ma mandresc ca am o casa cuminte, amenajata corect, a la Elle Decoration. Peste noapte iar s-a revarsat un fluviu de mail-uri in Inbox. Jumatate sunt de la sefu'
care iar vrea sa-mi dovedeasca ca a stat mai mult ca oricine din companie peste program. Nimic neobisnuit. Vreo trei sunt de la prieteni. Am uitat sa-ti spun ca intalnirile cu prietenii le notez in agenda ce are pe coperta logo-ul firmei...Doar le notez. Nu ajung la niciuna. Habar n-am daca am rezervat bilete pentru zborul din seara asta. Dar e ceva mai important decat
asta: cand ma urc in avion, sa nu uit sa optimizez calea de ajungere la locul meu - la fereastra, bineinteles ( sa nu ma urc, ca ieri, pe la coada avionului, cand locul e in fata).

... n-as raspunde la telefon. Imi taraie in cap, impreuna cu miorlaitul sefului, grimasele clientilor, paraitul sistemului de operare, vajaitul motorului, sunetul Excel-ului -ca un clopot de catedrala. Laptopul este cea mai inteligenta parte a corpului meu. Legat prin cordon ombilical de telefon. Raspund, totusi. Sunt lacrimile unei colege. Uitase sa scrie cu font Arial de 18 si scrisese cu 12. Au trecut-o pe lista urmatorului training pe teme de corporate ID, la un loc cu noii veniti in firma.

La dracu! Unde era, atunci, Ingerul Meu sa ma traga de guler: "Inainte de a intra intr-o multinationala, ai grija ce-ti doresti ca poate ai deja, dar nu iti dai seama!" Atunci priveam de la fereastra caminului din Regie, cu nesfarsita pofta, lumea de dincolo de gunoaie. Acum, dupa ani, apuc arareori sa privesc pe fereastra office buiding-ului cu aceiasi ochi ( poate un pic mai incercanati), incercand sa-mi amintesc de ce atunci simteam atata pofta de viata. Intr-o dupa-masa ma uitam la doi muncitori care lucrau in gradina din fata cladirii. Tundeau iarba. Doamne, ce mi-as dori si eu sa tund iarba!
Ce job bun trebuie sa fie asta! Nu ai deadline asa strict la tuns iarba. In plus, daca ploua, te poti opri...Respiri aer adevarat. Eu, aer reciclat din ventilatia cladirii...

Cand o sa-mi deschida cineva sufletul o sa descopere inauntru intreaga rezerva strategica de cizme a celor langa care am trait. Noroaie, lacrimi, singuratate si o cantitate considerabila de dezamagire pe care - cu greu vor intelege - ca nu am stocat-o pentru contrabanda. Deocamdata, imi traiesc existenta de caricatura corporatista. Ca in acea dimineata cand alergam sa verific standul nostru de la Romexpo. La intoarcere, am vazut ca inverzisera copacii. Eu eram in ghetele de iarna de la Pollini si in palton. Iar oamenii, pe strada - am fost surprins sa-i vad - nu se grabeau. Unii. Eu si cand sunt la shopping alerg.

...Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 Ghz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni de zile. In fond, munca n-a omorat pe nimeni.

- Pentru Raluca -

eu cunosc cativa forumisti care deja sunt in aceasta situatie....oare unde o sa ajungem?

[Vivi]

Destinatia conteaza mai putin. Important e ce facem in timpul calatoriei si cat de mult ne putem bucura de ea.

[Pletila]

Pai ori ca sarmana fata care s-a topit la propriu muncind, ori irascibili ,in pragul nebuniei certandu-ne, care are sapca mai originala.

Hai sa va mai intreb ceva: Care e recordul vostru de stat la serviciu in ore?

Pentru incurajare incep eu: 58 de ore cu doar 3 ore dormite ( pe birou).Adica de Sambata dimineata de la ora 8.00 pina Luni la ora 18.00.Nu mai socotesc cele doua saptamani inainte cu peste 12 ore/zi.


Dupa nefericitul eveniment soldat cu moartea unei tinere,am ascultat o emisiune la radio care a lansat un apel catre ascultatori, ca acestia sa trimita mail-uri despre situatia de la locul lor de munca.Concluzia finala a fost ca in Romania se lucreaza in ritmul acesta cam peste tot in sectorul privat.Cu mici exceptii in cel de stat lucrurile sunt mai linistite,dar si banii mai putini.

Concluzia mea privind acest fapt este ca exista citiva factori ce determina acest stil de lucru:

1.Management dezastruos in cazul firmelor mici si mijlocii.
2.Dorinta unora de afirmare la locul de munca.Mentalitate de tipul:"stau peste program ca da bine" sau "sunt femeie de cariera"
3.Dorinta firmelor straine dar si romanesti de a expolata la maxim mana de lucru calificata, pe bani putini.

Managementul dezastruos, se datoreaza faptului ca patronul, in general, habar nu are cum se conduce afacerea lui.Singurul sau scop este sa obtina profit si cat mai repede.In Romanai sintagma "investitie pe termen lung" nu prea se potirveste cu stilul nostru mioritic,si anume: "Tunul".Astfel, firmele care se ocupa de productie sunt sufocate de comenzile pe care le au, patronii promitand clientilor termen de care nu se pot tine.Neseriozitatea lor vine de regula dintr-o gandire de genul:"Lasa-l sa dea un avans si pe urma , daca l-am agatat, il mai ducem noi cu vorba."In domeniul servicilor e si mai grav, totul parind sa functioneze dupa princilpiul "Repede si prost".

Promovarea femeilor in posturi de raspundere sau cu denumire pompoasa ascunde sub sintagma "femeia de cariera" o capcana.Atit de promovata prin revista si emisiuni de TV.,femeia de cariera, nu poate fi decit o persoana care traieste intens fenomenul Job.Respira,maninca,viseaza,traieste JOB.Acest lucru ii confera in fata prietenelor,fostelor colege de liceu, a vecinelor de pe scara, o aura de "Fata cuminte , desteapta care s-a realizat".Mirajul unui trai diferit de ceea ce rezerva vechiul sistem femeii moderne, mama eroina, sudorita la santierul naval, o face pe femeia zilelor noastre o prada sigura pentru cei care au nevoie de astfel de forta de munca.Mai ales ca pentru a obtine aprecierea sefilor, o femeie lucreaza de o data si jumatate mai mult decit un barbat.Am cel putin trei foste colege de facultate care lucreaza la firme cu pretentii, unde presteaza munca foarte calificata si castiga relativ bine raportat la salariu mediu din Romania, dar totusi infim fata de cit ar trebui sa castige daca li s-ar plati ore suplimentare sau sporuri in mod corect.Culmea este ca au salarii cam cu 20-30 % mai mici decit fosti colegi care lucreaza chiar mai putin (ca timp vorbind) in acelasi domeniu.In final constati ca femeia de cariera nu exista.Exista decat persoane care spera ca muncind enorm vor castiga enorm.Poate e valabila treaba asta,da nu in RO.

Si acum sa fim seriosi, firmele mari investesc si vor investi aici doar pentru ca au nevoie de forta de munca ieftina pe care o pot exploata, pina cand se va cara toata afara, sau in Congo.

[Silfax]

Nu stiu ce sa zic, tocmai m-am intors din Olanda si am asistat si la o zi normala de lucru a celor de la Phillips. Am ajuns la concluzia ca este eronata ideea conform careia noi am fi cu 70 de ani in urma... nicidecum! Noi practic nu ne aflam pe aceeasi traiectorie pentru a putea emite aceasta premiza... suntem undeva pe o cale total paralela fata de societatile civilizate si avansate din vest.
Acum 10 ani am lucrat intr-o multinationala suedeza, saptamana trecuta am dat peste un articol al unui emigrant in Suedia... cata dreptate are!

Citeaza

In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula. Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici, etc...) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor. Suedezii dezbat, si iar dezbat, organizeaza "n" sedinte, efectueaza evaluari, etc..., SI LUCREAZA ... dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.  Pe scurt:1)  Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;2)  Nu are decat 2 milioane de locuitori;3)  Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de locuitori, asa ca o mica localitate din Mexic; 4)  Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson, Electrolux, ABB, Nokia, Nobel Biocare, etc.  Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA.  Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul. Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aibe o cultura colectiva ca a suedezilor. Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee: prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprindere si el parca masina tot timpul foarte departe de intrare. In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu. In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu: - Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la coada complet? Iar el mi-a raspuns pur si simplu: - Nu, dar cum noi ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?  Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.  Mai nou, in Europa exista un curent denumit "Slow Food". Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare (Slow Food International Association), al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia. Ceea ce predica aceasta miscare "slow food" este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucure de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.  Ideea este de a se contrapune spiritului  Fast Food  si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare de Slow Food serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe, dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea in cantitate mare (nivelul vietii), opus la a avea calitate, calitate de viata, sau calitate umana.  Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitiudine, numita "slow attitude", atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid si imediat. Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stres. Acest lucru inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si ale convietuirii, ale religiei si credintei.  INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV (constrangator), MAI VESEL, MAI RIDICAT SI TOTUSI MAI PRODUCTIV, MEDIU IN CARE TOTI OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.  E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: "Cu rabdarea trece marea" si "Graba strica treaba", sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri de nebunie. Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea produselor si serviciilor, fara a pierde calitatea umana?  In filmul Parfum de femeie exista o scena de neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde: - Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand. La care orbul ii raspunde: - Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango. Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.  Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp. Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, ca uita sa traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat.  Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi. Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa cum zice John Lennon: "Viata este ceea ce se intampla in timp ce planificam viitorul".  Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la sfarsit. Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda timpul. Atat de valoros in aceasta lume globalizata.

Ca si incheiere va marturisesc ca anul trecut am pierdut 3 cunostinte apropiate din cauza unor afectiuni ce au avut la baza stresul, nici una din ele nu implinise 60 de ani. Ma gandesc ca voi fi norocos daca pe la 50 voi mai fi in viata si nu intr-un grad avansat de senilitate pentru a ma putea bucura de lucrul acesta.....

[Dan]

zilele trecute unul din angajatii mei statea ginditor intr-un colt de hala si contempla un perete.l-am intrebat,ingrijorat fireste,daca se simnte rau.stiti ce mi-a raspuns?daca pateste si el ca fata aia de-a murit de prea multa munca.si asta la un program de 8 ore redus de ei prin dese pauze la vre-o 6.pe unii ,domnilor,o sa-i omoare lenea.

Aceasta postare a fost editata de stamy: 08 May 2007 - 12:02 PM

[mizzone]

am inceput sa lucrez din 1990. intrasem la facultate in vara lui '89. primul. utilaj tehnologic se numea pe vremea aia. caminist. initial, eram sase in camere de trei(P-urile de la strada, de la P1 la P11, eu, in P5). dupa doua luni de facultate, mi-era sila de tot si toate. aveam, deja, "Meritul Studentesc cu Aplauze" (MSA=mustrare scrisa cu avertisment...); au venit evenimentele din decembrie: citiva colegi de camin, "chemati" sa "apere" politehnica, s-au trezit ca trag, ca prostii, unii in altii(celebrul, pe atunci, triunghi transporturi-mecanica-rectorat);
asa.
si ... s-a schimbat "calimera": gata cu faurirea ssmd, trecem la capitalism: incepem si muncim de-acuma, "pentru noi!"; ...de fapt, canibalism(?)chior! ... si nu ne mincam doar intre noi, ne mincam chiar si singuri, noi pe noi insine;
cum? cu inconstienta lipsei totale a vreunui concediu, din '90 pina in '97; fara nici o zi libera, din '97 pina in 2003; cu doua job-uri, din 2000 pina-n 2003; cu trei job-uri, din 2003 pina-n 2005; cu naveta si 300 km zilnic 2005-2006; cu doua job-uri, pina ... cind, nu stiu...
sintem, cite unii, o clasa sociala de "workaholici", care sperie, uneori ireversibil, cercul de cunoscuti si prieteni...ba te miri de ce ajungi sa nu te mai intelegi cu nimeni, daca nu sint in discutie neaparat elemente de "business concept"...ma cert cu ai mei ca nu am timp sa ma duc sa-mi fac niste banale analize, si bronsita cronica a-nceput sa-si cam faca de cap...racesc? nu-i problema, "bag" doua zile aspirina efervescenta si paracetamol, si o duc(a cita oara?...) "pe picioare"...vara trecuta, cind am iesit doua ore la un fotbal scurt, am ramas cu o durere surda la piciorul sting...nici azi n-am reusit sa "scap" de ea, chiar daca am in cercul de prieteni pe unul din cei mai buni fizio-kineto-terapeuti din tara; acum, dupa sase ore de condus, simt ca trebuie sa ma opresc...in anii '90 mergeam cite trei-patru zile non-stop, pur si simplu uitam sa dorm, si "n-aveam nici pe dracu' "...daca dorm o ora, pot sta "in picioare" inca douazeci, dupa care, daca mai dorm alta ora, iar stau, de ...multi ma-ntreaba cit ma mai "tine instalatia"?...
...pe Raluca, n-a mai "tinut-o"...
ODIHNEASCA-SE IN PACE!